“Vai,ce grea e viata mea! Nu inteleg de ce am o asa soarta…” Majoritetea oamenilor se plang:unii de dureri de cap,altii de lipsa de bani sau stiu eu ce chichite care”distrug” viata.De ce are oare nevoie un om pentru a depasi greutatile? Este suficient sa ii zambim si sa il facem sa se simta apreciat,important? Eu,o lunga perioada de timp am incercat sa fiu alaturi,moral vorbind, de cei pe care ii iubesc.Rezultatele s-au vazut,dar din pacate nu au durat.Cu totii ne intoarcem la vechile trairi,vechile ganduri,sentimente sau regrete. Veselia molipseste,dar nu toti suntem capabili sa o emanam. Seriozitatea este intr-adevar o calitate,dar daca devine un mod de viata constant,mi se acreste.E groaznic sa pleci in vacanta cu un om serios,resemnat sau mai rau,trist. Care credeti ca sunt cele mai eficiente metode pentru a combate tristetea profunda?
Uite un exemplu: Te trezesti de dimineata si zambesti. O noua zi te asteapta cu multe, multe provocari. Si asa e firesc. Nu ne dorim zile monotone. Iti bei linistit cafeaua si suna telefonul. Speri sa fie cineva care te cauta sa iti spuna ca ii era dor de tine si vroia sa vada ce mai faci. Dar se intampla sa fie o ruda disperata care apeleaza la tine pentru ca stii cum sa rezolvi o problema delicata. Ruda aceea poate fi mama. Si poate sa-ti spuna ca fratele tau a incetat sa mai lupte. Sta in pat, cu ochii larg deschisi si nu vorbeste cu nimeni. Nu mai vrea sa manance, sa zambeasca, sa se duca la munca. Ceilalti trebuie sa gaseasca solutii. El are rate la banci si nu e constient de ce va urma. Te duci, incerci sa-i vorbesti si te priveste pierdut. Familia a chemat deja doctorul si el a scris o reteta plus o trimitere la un spital de boli nervoase. Pana si medicul devine confuz. Nu stie daca e doar depresie sau e mai grav. Te duci cu el prin spitale. Acolo, toti vor sa le dai bani. Te cauti prin buzunare si dai cat ai. E fratele tau, nu poti sa fii indiferent. El incearca sa evadeze intr-o noapte si este prins. Un gardian ii suceste mana la spate si il imbranceste ca pe un animal in dormitorul in care unul mormaie, altul sta de veghe sa nu fie omorat, iar altul a venit acolo sa culeaga informatii. Trec luni de zile si tratamentul isi face efectul. Incepe din nou sa caute prietenii, se duce la munca si viata incepe sa devina si pentru el frumoasa. Rasufli usurat si-i multumesti lui Dumnezeu pentru starea asta de normalitate. Trec anii si iti aduci aminte razand de aceste greutati. Si intr-o zi constati ca a renuntat la tratament, ca s-a apucat de bautura si il vezi din nou in aceeasi stare. Stii ce urmeaza. Spitale, doctori si un luni de zile de chin pentru toata familia. Iar boala a avansat. Acum crede ca este urmarit de agenti de securitate care ii vaneaza pe membrii familiei si constati ca a intrerupt orice contact cu exteriorul. Geamurile sunt ferecate, televizorul sta inchis , telefonul mobil e doar un obiect pe care se pune praful, iar ochii lui nu te mai privesc pe tine. Incerci toate metodele de a-i explica ce efecte are starea asta si nu stii ce sa faci. Ii vrei binele. El nu vrea asta. Isi cauta singur necazul, boala si moartea. Acum pun si eu o intrebare: Ce om mai poate sa rada cu gura pana la urechi in ziua in care trece prin asa ceva ?
tu ai putea. din fericire,te cunosc si stiu ca tu ai putea. chiar daca e fratele tau,nu trebuie sa fii depresiv,ca el. il ajuti si daca ai capacitatea sa iti vezi si de viata ta,esti un geniu. cu totii aveem nevoie de oameni care sa ne iubeasca,iar daca ii respingem atunci cand ne daruiesc dragoste,trebuie sa constientizam si ce urmeaza. fiecare culege ce seamana. iar oricare dintre noi,macar o data in viata,am respins afectiunea cuiva…
Sigur ca se poate trece peste aceste lucruri urate si fiecare om are calea lui in viata. Unii s-au sacrificat pentru o idee, altii pentru un scop si sacrificiul a fost cultivat ani de-a randul in mintea unor generatii. Nu cred ca despre sacrificiu vrei sa vorbim. Eu te felicit pe tine pentru felul in care reusesti sa-i faci pe oameni sa vada partea frumoasa a vietii. Esti facuta sa lucrezi cu oamenii.
multzam!